1. „Biserica mă îngrădește, fiecare să facă ce vrea” – COMPLET fals.

Suntem conectați unii de alții. Dacă într-o clasă se strâng 5 elevi care nu ascultă, nu învață și sunt certăreți, întreaga clasă are de suferit și într-un mod complet ciudat, notele tuturor din clasa respectivă o să scadă. Trimite un copil olimpic la un liceu slab și vei vedea cum și el o să obțină note slabe si se va „golăni” alături de restul. Să spui că fiecare să facă ce vrea atât timp cât nu deranjează pe nimeni este definiția egoismului mascat în libertate și reprezintă doar o iluzie periculoasă. Libertatea ta de a te distruge pe tine îi trage în jos și pe cei de lângă tine. Nu poți da foc camerei tale și să pretinzi că restul casei nu va scoate fum. Mergi într-un spațiu închis și aprinde o țigară, fumul pe care îl produci îi va afecta pe toți, nu doar pe tine. Dacă mergi cu un pistol sau un cuțit în mână pe stradă pentru auto-apărare, libertatea ta de a purta o armă devine închisoarea fricii pentru ceilalți. La fel e și cu comportamentele imorale: chiar dacă nu „lovești” pe nimeni direct, distrugi mediul de încredere și puritate în care ceilalți ar trebui să trăiască.

Regulile bisericești există cu un motiv bine întemeiat, nu ca să ne îngrădească în vreun fel, ci pentru propria noastră protecție si prosperitatea întregului grup într-un mediu sănătos și iubitor. „Libertatea” care ignoră binele comun nu este libertate, ci începutul haosului.

2. „N-am nevoie de preot, Iisus și Biblie să fac bine” – COMPLET fals.

Cine decide ce înseamnă „să faci rău”? Dacă nu avem un standard obiectiv (Biblia/Hristos), definiția răului se schimbă după cum bate vântul. Pentru unii, a nu face rău înseamnă doar să nu ucizi. Pentru alții, a înșela partenerul sau a minți în afaceri „nu face rău nimănui” dacă nu ești prins. Fără un Adevăr universal, această regulă devine doar o scuză ca fiecare să își vadă de poftele lui, ignorând faptul că deciziile noastre „private” construiesc lumea publică în care copiii noștri vor trebui să supraviețuiască.

3. „Crede și nu cerceta” – COMPLET fals.

Acest argument este în mod ironic cea mai bună dovadă de „crede și nu cerceta”. Nici măcar nu există în Biblie și este o invenție folosită pentru a face Creștinismul să pară o religie a ignoranței. Îndemnul Biblic este opusul, Iisus ne spune clar „Căutați și veți afla” (Matei 7:7) și multe alte exemple similare în Biblie. Creștinismul nu cere o credință oarbă, ci o credință bazată pe dovezi și experiență personală. Când spunem „crede și nu cerceta” cităm defapt un ateu filozof din secolul 2 numit Celsus care făcea mișto de creștini.

4. „Creștinismul a distrus lumea clasică” – COMPLET fals.

Există ideea falsă că „fanaticii creștini” au ars bibliotecile și distrus templele antichității. Realitatea istorică ne arată că fără Biserică, nu am fi știut nimic despre Grecia sau Roma antică. Peste 90% din manuscrisele clasice ( ex: Aristotel, Platon ) au supraviețuit doar pentru că au fost copiate și păstrate cu grijă în mănăstirile creștine timp de secole. Dacă „fanaticii” ar fi vrut să distrugă cultura păgână, pur și simplu nu ar mai fi depus efortul uriaș de a copia manual aceste mii de pagini. Majoritatea templelor păgâne au căzut în paragină deoarece oamenii pur și simplu nu mai credeau în vechii zei. Când o religie moare, nimeni nu mai investește în întreținerea clădirilor imense. Ba chiar unele construcții au rămas în picioare deoarece Creștinismul le-a salvat transformându-le în biserici, exemplu: Panteonul din Roma (Sfânta Maria ad Martyres în anul 609), altfel ar fi fost cel mai probabil demontate pentru piatră cum s-a și întâmplat cu multe dintre ele. Nici să nu mai spun că multe din religiile vechi care au dispărut și pe care ateii le plâng astăzi implicau sacrificii umane, infanticid și lista continuă. Faptul că au dispărut în fața Creștinismului nu a fost o pierdere culturală, ci un pas uriaș înainte pentru demnitatea umană. Au existat și situații în care Creștinii au făcut rău, dar acestea reprezintă excepția, nicidecum regula. Istorici de prestigiu precum Peter Thonemann de la Oxford afirmă că distrugerea deliberată a templelor a fost „excepțional de rară în viața reală”. Unul dintre cazurile des vorbite, dar explicat cu prejudecăți este Serapeumul din Alexandria care a fost defapt un conflict civil plin de nuanțe, nicidecum un atac asupra unei biblioteci.

5. „Practicile religioase sunt doar superstiții inutile” – COMPLET fals.

Superstiția este frica de „ce mi se întâmplă dacă nu fac asta” și un fel de vrăjitorie „pup icoana aceasta și iau examenul”. Practica religioasă este antrenament pentru suflet la fel cum mersul la sală este antrenament pentru corp. Nu te duci la sală pentru că ești superstițios că se supără ganterele pe tine, ci pentru că exercițiul îți transformă corpul.

Prin aceeași logică, tot ce facem noi este superstiție: un steag este doar o pânză colorată, n-ai de ce să te superi că cineva îl rupe; ziua de naștere este doar planeta care a mai făcut o rotație completă în jurul unei bile de foc; sărutul e doar un schimb de bacterii, iubirea niște reacții chimice, ceremonia de absolvire reprezintă o zi pierdută ca să faci o poză cu o robă pe tine, ș.a..

Noi nu suntem niște roboți care procesează doar materie, ci ființe care trăiesc prin semnificație.

6. „Creștinii sunt răi, de asta nu cred în Dumnezeu”

Wesley Huff, istoric specializat în manuscriptele biblice, spunea că există 5 Evanghelii: cele 4 din Biblie și a 5a este Evanghelia Creștinului cu care vorbești. Pe bună dreptate, există creștini ipocriți. Aceștia nu respectă învățăturile lui Iisus și nu sunt tocmai „exemple” în societatea în care trăim. Dar de ce ești supărat pe Dumnezeu pentru ce a făcut un om? Dacă un pianist îl cântă prost pe Beethoven, nu spui că Beethoven a fost un compozitor netalentat. Spui că pianistul nu s-a ridicat la înălțimea partiturii.Totodata, Biblia este singura carte sacră care își defăimează eroii: Petru s-a lepădat de Iisus de 3 ori, Toma s-a îndoit, Pavel a fost un persecutor de creștini. Biblia ne-a avertizat că suntem imperfecți, faptul că un creștin este ipocrit nu anulează existența lui Dumnezeu, dimpotrivă, demonstrează nevoia noastră de Iisus.