Pentru mulți dintre noi, problema nu este existența lui Dumnezeu, ci relevanța acestuia. Când te uiți la știri, vezi atâta suferință încât ai impresia că Dumnezeu ne-a creat și apoi a „plecat la cafea” lăsându-ne singuri în haos. Ca să-L înțelegem pe El, trebui să privim spre Cruce.

La Cina cea de Taină, apostolul Filip Îi cere lui Iisus: „Doamne, arată-ne pe Tatăl” iar Iisus îi spune: „Eu sunt întru Tatăl precum Tatăl este întru mine”. Prin răspunsul Său, Iisus afirmă că El este Dumnezeu pe Pământ iar așa cum observă genial profesorul de matematică de la Oxford, John Lennox, întrebarea fundamentală nu mai este doar „De ce există rău?”, ci devine „Ce caută Dumnezeu pe Cruce?”. Iar răspunsul este incredibil: Crucea ne arată că Dumnezeu nu este un spectator distant care ne privește suferința de undeva de sus, de la adăpost. Crucea este momentul în care Dumnezeu Însuși intră în „groapă” cu noi. El ne oferă prezența Sa. El nu ne strigă instrucțiuni de pe mal în timp ce noi ne înecăm; El a sărit în apă alături de noi.

La știri mereu vedem „politicieni corupți”, „șefi corupți”, „preoți corupți”, „profesori corupți”. Iisus este singurul care nu a fost corupt de nimeni, până la capăt. Nici măcar în fața crucii, Dumnezeu Adevărul nici măcar nu s-a clintit. Crucea reprezinta necoruptibilitatea lui Iisus si verticalitatea absolută. Adevărul nu se îndoaie, nu face compromisuri și nu negociează cu circumstanțele, oricât de grele ar fi. Să porți crucea înseamnă să rămâi vertical atunci când restul lumii alege calea ușoară a minciunii.

Dumnezeu e Creatorul. El nu are lipsă de nimic. Prin definiție, Dumnezeu nu are cum să se mărească mai mult, El este deja mare. Faptul că s-a făcut „mic”, un simplu om, fara averi sau armate și a murit o moarte umilitoare, abandonat, biciuit, bătut și scuipat, cei ce cu câteva zile îl aclamau și lăudau, în momentul acela îi strigau moartea și toate astea în timp ce El era complet nevinovat, NU este o eroare de logică. Crucea reprezintă cea mai mare dovadă de smerenie din tot universul.

Paradoxul unic al Crucii: aceasta a fost transformată dintr-un instrument de tortură și umilință maximă în cel mai puternic simbol al speranței și autorității. Crucea totodata demonstrează cum Dumnezeu poate transforma chiar și cel mai mare rău într-un lucru bun.

În logica veche, păcatul (răul) produce moarte. Iisus, fiind singurul fără vină, intră de bunăvoie în „moarte” ca să o distrugă din interior. E ca și cum cineva ar intra într-o închisoare ca să dărâme zidurile, nu doar ca să viziteze deținuții.

Iisus ne învață că atunci când ajutăm un om sărman, pe El îl ajutăm defapt. Orice gest făcut din iubire către cineva aflat în nevoie, Lui îi facem. Fără Crucificare, ideea că Dumnezeu se află în cel suferind ar fi fost doar o teorie filozofică drăguță, dar neputincioasă. Dacă Iisus venea ca un rege pământean și cucerea lumea prin forță, am fi crezut în continuare că Dumnezeu este cu cei puternici și victorioși. Crucea a schimbat radical felul în care vedem realitatea, nimeni nu a mai putut spune că un bolnav sau un sclav este "părăsit de Dumnezeu". De ce? Pentru că Dumnezeu Însuși a fost acolo, pe Cruce, în acea stare.

Pentru romani, sclavul era o „unealtă vorbitoare". Crucificarea a fost momentul în care „Împăratul Universului" a purtat uniforma sclavului. Asta a creat un scurtcircuit mental în antichitate: Dacă Dumnezeu a fost crucificat ca un sclav, înseamnă că sclavul are demnitate divină. Roma nu a avut nicio șansă în fața acestei idei; a fost un „virus" moral care a dărâmat zidurile castelelor din interior.

Crucea a transformat vulnerabilitatea în cea mai mare forță. Un om care nu se mai teme de moarte pentru că Îl vede pe Dumnezeu în ea, este un om pe care niciun imperiu nu îl mai poate controla.

Și în final, imaginează-ți un Rege dintr-o cetate îndepărtată care avea un singur Fiu. Copilul, dornic de aventură, pleacă de la castel, se pierde în pădurile sălbatice și, crescând printre străini, ajunge să comită o crimă teribilă. Este prins de cavalerii Regelui și adus în lanțuri în fața tronului.

În acel moment, Regele se află în fața unui paradox sfâșietor: Ca judecător, el trebuie să facă dreptate, altfel legea nu are sens. Dar ca Tată, el își recunoaște fiul și inima îi crapă de durere. Ce face Regele? Își eliberează fiul pe ascuns, dar știe că cineva trebuie să plătească pentru sângele vărsat, altfel ordinea universului se prăbușește.

Așa că, în zori, Regele își dă jos coroana, îmbracă haina de condamnat și urcă el însuși pe eșafod, primind pedeapsa în locul fiului său. Fiul este liber nu pentru că fapta lui a fost uitată, ci pentru că Tatăl a plătit tot.

Biblia ne spune că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16).

Aici e diferența uriașă: în orice altă filozofie, ești singur cu „energia” ta. În Creștinism, ai o Persoană cu care te poți conecta. La finalul drumului, nu te așteaptă un vid negru sau o forță rece, ci te așteaptă Iisus. Te așteaptă Cineva care are semnele cuielor în mâini și care îți spune: „Am făcut asta pentru tine”. Nu ești un accident biologic pierdut în cosmos. Ești un fiu de Rege pentru care s-a plătit cel mai mare preț din istorie. Aceasta este relevanța lui Iisus.