Când spui „Inchiziție”, majoritatea oamenilor se gândesc la un măcel fără sfârșit. Dar dacă deschizi arhivele istorice reale, nu romanele de ficțiune, filmele de la televizor sau youtuberi populari, imaginea se schimbă radical.

S-a vorbit despre milioane de „vrăjitoare” arse. În realitate, istoricii moderni au demonstrat că în cele mai dure perioade ale Inchiziției spaniole (pe parcursul a 350 de ani), numărul total al execuțiilor a fost de aproximativ 3.000 - 5.000. Adică vreo 12-15 cazuri pe an. Este o cifră tragică, dar infimă față de masacrele civile ale vremii sau față de milioanele de victime ale regimurilor atee din secolul trecut (prin comparație, regimurile atee din secolul XX omorau atâția oameni în primele 5 minute ale unei dimineți obișnuite). În aceeași perioadă, tribunalele laice (ale statului) executau mii de oameni pentru furturi mărunte sau vânătoare braconieră. Inchiziția era, prin comparație, mult mai blândă și mai lentă.

Inchiziția a fost, ironic, primul tribunal care a introdus drepturi fundamentale: aveai nevoie de dovezi, aveai avocat și puteai contesta martorii dacă erau dușmanii tăi personali. Mai mult, Biserica a fost prima care a tratat „vrăjitoria” ca pe o tulburare mintală sau superstiție, nu ca pe o realitate, salvând astfel mii de femei de la furia mulțimii care voia să le linșeze pe stradă.

Sună șocant, dar în acea vreme, închisorile Inchiziției erau mult mai sigure și mai curate decât cele ale regilor. Există documente cu deținuți de drept comun care înjurau intenționat Biserica doar ca să fie transferați la Inchiziție, unde primeau mâncare mai bună și nu erau bătuți la întâmplare de gardieni. Majoritatea proceselor se terminau cu o simplă penitență (rugăciune, post sau o amendă). Tortura era rară, strict controlată de medici și mult mai blândă decât ceea ce făcea Statul în închisorile sale.

Contrar ideii că lumea tremura de frică, cetățenii de rând adesea criticau Biserica pentru că procesele durau prea mult și pentru că pedepsele erau prea ușoare (mulți primeau doar posturi sau rugăciuni ca pedeapsă). Sătenii voiau execuții rapide, dar Biserica încerca să salveze sufletul, nu să distrugă corpul.

Inchiziția a fost o instituție a timpului ei, cu greșelile ei, dar a salvat mii de oameni de la furia oarbă a mulțimii. A fost pasul necesar de la „legea junglei” la sistemul de judecată pe care îl avem azi. Să judeci secolul XV cu mintea din 2026, fără să vezi contextul, este pură manipulare. Totodată, să folosim greșelile de acum 500 de ani ca argument împotriva lui Dumnezeu, în timp ce ignorăm masacrele „științifice” ale ateismului modern, este definiția ipocriziei.