Trăim într-o lume plină de ipocrizie și orbire selectivă. Auzi mereu despre „atrocitățile cruciaților”, dar aproape niciodată despre miile de orașe creștine rase de pe fața pământului înainte de Cruciade. Este o manipulare istorică să vezi doar reacția de apărare și să ignori 4 secole de atacuri. Înainte ca primul cruciat să plece spre Ierusalim, armatele islamice cuceriseră deja prin sabie două treimi din lumea creștină: Orientul Mijlociu, Nordul Africii, Spania și Portugalia.

Dacă vrei să înțelegi Cruciadele, uită-te la istoria României. Timp de sute de ani, domnitori precum Ștefan cel Mare sau Mircea cel Bătrân au ridicat sabia dintr-un singur motiv: supraviețuirea.

Inamicul nu venea cu flori, ci cu „taxa de sânge” (luarea copiilor pentru a-i face ieniceri sultanului), cu robia (dhimmi) și cu transformarea femeilor în sclave de harem. Sclavia creștinilor în lumea islamică a fost o realitate cruntă care a durat secole, cu milioane de victime vândute în piețele din Est.

Când Occidentul a lansat Cruciadele, a făcut-o pentru a opri același tăvălug care dărâmase deja Bizanțul și care bătea la porțile Europei. Să spui că pelerinii creștini trebuiau să stea cu mâinile în sân în timp ce erau măcelăriți, iar orașele lor erau rase de pe fața pământului, este o dovadă de ignoranță istorică și orbire selectivă. Cruciada a fost, în esență, refuzul unei civilizații de a fi ștearsă din istorie.

Dacă Ștefan cel Mare sau Mircea cel Bătrân ar fi „stat acasă” și nu ar fi luptat, astăzi probabil că nici nu mai vorbeam românește. Domnitorii noștri nu au fost „teroriști”, ci supraviețuitori. Au ales să moară pe câmpul de luptă pentru ca noi să avem astăzi libertatea de a-i critica.